HOLOGRAMELE

    Holografia este o metodă de înregistrare a unei imagini tridimensionale pe un suport în general bidimensional. Astfel, holografia este o formă avansată a tehnicii fotografice; înregistrările obținute se numesc holograme. Aceeași metodă se poate aplica și la înregistrarea, redarea și prelucrarea datelor de altă natură decît cele vizuale.

 Istoric

Ideea holografiei îi aparține fizicianului maghiar Dennis Gabor, care în acea perioadă (1947) lucra în Marea Britanie în domeniul microscopiei electronice. Pentru această realizare Gabor a primit în 1971 Premiul Nobel pentru Fizică. Invenția sa nu a putut însă fi aplicată pe scară largă decît după 1960, o dată cu inventarea laserului.

                         Principiu

Diferența de principiu între o fotografie obișnuită și o hologramă constă în faptul că fiecare punct al unei fotografii poartă informație despre intensitatea (eventual și culoarea) unui punct sau a unei mici zone din obiectul fotografiat, în timp ce în holografie informația despre fiecare punct din obiect este distribuită pe întreaga suprafață a hologramei. Undele electromagnetice reflectate de scena holografiată sînt înregistrate cu fidelitate de suportul holografic și reconstruite apoi la redarea hologramei. Astfel, holograma devine un fel de fereastră prin care ochiul percepe același cîmp luminos pe care l-a produs anterior scena înregistrată. O analogie mai plastica ar fi comparatia cu o cutie care se umple cu lumina, reproducand obiecte.

Există mai multe tipuri de holografie. O hologramă simplă se obține prin înregistrarea interferenței dintre lumina venită de la obiect cu lumina unei unde de referință. Franjele de interferență produse astfel se înregistrează pe o placă fotografică de înaltă rezoluție. După developarea plăcii, se trimite spre ea un fascicul de lumină care are aceeași poziție și distribuție ca și unda de referință folosită la înregistrare. Franjele de interferență înregistrate pe placa fotografică acționează asupra acestui fascicul ca o rețea de difracție și generează o undă difractată, undă care are aceeași formă ca și cea venită de la obiectul holografiat și produce pe retina ochiului aceeași imagine ca și obiectul real.

Holografia se deosebește de fotografia stereoscopică prin aceea că aceasta din urmă înregistrează informația sosită la două puncte din spațiu, deci nu permite modificarea perspectivei. În schimb, holograma permite observarea obiectului de la diferite distanțe și din toate direcțiile aflate în interiorul unui anumit unghi solid impus de poziția relativă a obiectului și a hologramei.

Studiile au demonstrat ca talamusul (unul dintre centri nervosi care coordonează mișcările) poate fi influentat, chiar de la o distanta de 50 km. cu ajutorul undelor electromagnetice. Experimentele au dus la concluzii interesante. Prin stimularea fricii, dezgustului sau a placerii s-a reusit convingerea unei mame sa-si neglijeze copilul.

Fara a se recurge la electrozi. Sovieticii, prin anii '60 isi bombardau disidentii cu impulsuri foarte joase cuprinse intre 0-100 impulsuri/secunda reusind, intr-un timp determinat sa-i "legumizeze". Parte din jocurile video care recompun realitatea in virtual utilizeaza aceleasi procedee de stimulare neuoranala, astfel incat, patimasii video-game-urilor pierd granita dintre real si fictiune

Cinematografia ne-a obișnuit cu emoțiile artificiale, care deși sunt foarte reale si uman interpretate, nu au legătura cu concretul.Adeseori, proiectam in exterior propriile noastre condiționări, in locul unei realități matematice. Studiul hologramelor i-a convins pe militari ca este foarte posibila cufundarea subiectului vizat in halucinație. Mintea nu mai recunoaste ce este adevarat si ce este inchipuire. Creerea unor holograme uriase cu "chipul" lui Mahomed ar putea insufletii armatele islamiste, si exemplele pot continua. Politia americana a fost suspectata ca a folosit hologramele unor traficanti asasinati pentru a-i inspaimanta pe cei ramasi in libertate si care se ascundeau, sau nu recunoasteu faptele.

Nikolaus August Otto

Motorul OTTO

Motorul Otto

  1.    Date bibliografice despre Nikolaus August Otto  şi scurt istoric al motorului pe benzin

  2.    Componentele motorului Otto

  3.    Timpii de funcționare

  4.    Ciclul de funcţionare al motorului Otto

  5.    Diferențele dintre motoarele Otto şi Diesel

Bibliografie

  Nikolaus August Otto s-a născut în anul 1832 în localitatea Holzhasen din Germania.

   A absolvit cursurile politehnice, obținând diploma de inginer.   

   În 1867, împreună cu inginerul Eugen Langen (1833-1895), Otto a construit un motor termic cu ardere internă, cu piston în patru timpi, care folosea combustibil gazos.

   În anul 1878, Nikolaus Otto, a pus la punct un motor în 4 timpi alimentat cu combustibil lichid (benzină) cu un randament de 22%. O contribuţie însemnată la perfecţionarea motorului cu ardere internă, cu aprindere prin scânteie electrică, au adus-o inventatorii germani Karl Benz şi Gottlieb Daimler, care au realizat primele automobile acţionate cu astfel de motoare.

   Nikolaus August Otto a murit în anul 1891, la Koln.

Componentele motorului Otto

 Figura de mai sus prezintă principalele părţi componente ale unui motor cu adere internă, în 4 timpi, cu aprindere prin scânteie electrică. În continuare le voi descrie pentru a se înţelege despre ce e vorba.

Cilindrul- Reprezintă componenta în care culisează pistonul. Motorul descris aici are un singur cilindru, dar majoritatea motoarelor au mai mulți cilindrii (4, 6 sau 8).

 

 

În funcţie de configuraţie, diferă nivelul vibraţii şi zgomot, costul de fabricare şi caracteristicile ce le fac mai potrivite sau nu pentru anumite tipuri de autovehicule.

Pistonul- Este o piesă din mecanismul bielă-manivelă, confecţionat din aliaj de aluminiu, turnat, având formă cilindrică, care culisează în cilindru.

Segmenţii- Sunt inele elastice, montate pe piston în canale executate pe suprafaţa cilindrică exterioară a pistonului, care au următoarele roluri:

   a)   de a proteja ceilalţi segmenţi în momentul exploziei (segment de foc)

   b)   de etanşare a jocului dintre cilindru şi piston

   c)   de ungere şi radere (raclare) a uleiului depus pe peretele interior a cilindrului.

Bujia- Piesă componentă a unui motor cu aprindere prin scânteie care serveşte la aprinderea amestecului carburant în cilindru prin producerea unei scântei electrice între doi electrozi la un moment bine stabilit.

Supape- Au rolul de a deschide şi închide orificiile prin care se realizează admisia combustibilului în cilindru şi evacuare gazelor arse. Supele execută o mişcare de translaţie, fiind comandate de camele de pe axul cu came (ca în animaţia alăturată, unde axul cu came are culoarea verde)

Camera de ardere- Reprezintă locul unde are loc compresia şi arderea amestecului de aer cu combustibil. Camera de ardere îşi schimbă volumul odată cu mişcarea pistonului. Capacitatea camerei de ardere oferă de obicei o idee asupra puterii motorului.

Biela- Este de forma unei tije sau a unei bare. Face legătura dintre piston şi arborele cotit. Ea este legată articulat la ambele capete de piston şi respectiv braţul arborelui cotit, astfel încât, împreună cu arborele cotit, transformă mişcarea alternativă de translaţie a pistonului în mişcarea de rotaţie a arborelui cotit.

Arborele cotit- El este cel care, împreună cu biela, transformă mişcarea de translaţie care vine de la piston, într-o mişcare circulară.

Timpii de funcţionare

   Timpii de funcţionare ai unui motor cu ardere internă şi aprindere prin scânteie sunt:

   1-   Absorbția

   2-   Compresia

   3-   Aprinderea

   4-   Evacuarea